Munca, conjugarea pe care am uitat-o

Munca, conjugarea pe care am uitat-o

Aceste cifre sunt înşelătoare, pe de altă parte, pentru că ponderea şefilor în totalul angajaţilor este foarte redusă: România are numai 103.000 de angajaţi în poziţii de management, adică 1,8% din totalul angajaţilor, cu mult sub media europeană, de 5%, în Marea Britanie aproape unu din zece angajaţi este şef, în Polonia 5,7% dintre angajaţi sunt manageri, în timp ce în Cehia ponderea şefilor în totalul angajaţilor este de 4,7%. Explicaţia stă în gradul de sofisticare a unei economii şi a companiilor, situaţie care implică şi un număr sporit de posturi de conducere.

Peter Drucker, consultant în management, spunea în urmă cu 40 de ani că proporţia dintre cel mai mic şi cel mai mare salariu într-o companie ar trebui să fie 1 la 20, că nu este nevoie de mai mult. „Astăzi, în SUA, este 1 la 354, ceea ce este imens“, spune Octavian Pantiş. „La nivel de top management s-au dat salarii tot mai mari în România, iar companiile multinaţionale le justificau către centru prin rezultatele pe care le aveau. Acum multinaţionalele încearcă, uşor-uşor, să reducă diferenţele; pentru că nu pot scădea salariile, reduc posturi; invocă, de exemplu, faptul că strategia de marketing se face la centru şi elimină posturile din conducere din departamentul respectiv. Rămân mai degrabă posturile de implementare. Ce se întâmpla în anii 2000, când deciziile din ţară se centralizau la Bucureşti, acuma se întâmplă la nivel global. Dispar posturi, şi odată cu posturile dispar şi cheltuielile. Ceea ce va duce, în timp, la o problemă pentru acei foarte puţini din piaţă care sunt foarte buni, pentru că nu va mai fi nevoie foarte mare de ei aici, şi ori vor trebui să se mute în alte locuri, poate mai exotice, ori să îşi deschidă propria afacere, ori să accepte o muncă care nu le va mai aduce aceleaşi provocări. Dar este o problemă pentru o mică parte din piaţă“, spune Pantiş.

O PROBLEMĂ DE PRODUCTIVITATE

Există analişti economici care spun, de două decenii, că România nu merge prea bine, din punct de vedere economic, pentru că are o problemă de productivitate. Dar aceasta este o afirmaţie care ascunde ceva capcane; de exemplu faptul că i se impută angajatului dotarea tehnică care de multe ori lasă de dorit. Sau lipsa programelor de pregătire, de reconversie profesională, sau slaba corelare dintre sistemul de învăţământ şi nevoile reale ale pieţei muncii. „Mitul că românii nu ar fi muncitori este unul fals. Important este ca tehnologia cu care ne facem treaba, fie că vorbim de agricultură, minerit, producţie sau fizică nucleară, trebuie să fie nouă, performantă şi capabilă să‑şi facă treaba în timp“, spune Marcel Bărbuţ, proprietarul AdePlast. „O astfel de tehnologie costă mult şi se poate face doar cu credite. Noi am urmat această cale şi acum avem pe cele trei platforme fabrici noi, cu cea mai nouă tehnologie în lume la acest moment. Asta ne conferă un avantaj major pe piaţă, pentru că producem la costuri mici, rapid şi cu mare flexibilitate. În lunile de vară înţelegem cel mai bine de ce am investit peste 50 de milioane de euro în fabricile noastre.

Fabricile AdePlast au o producţie anuală de peste 244.000 de euro pe cap de angajat, categoric cea mai bună din industrie. Sigur că nu faci nimic cu tehnologia dacă nu ai oameni antrenaţi să o manevreze. Şi aici vine o a doua mare cheltuială pentru companii, care este de fapt o investiţie în personal. Şcoala nu-i poate învăţa pe oameni să se descurce cu noile tehnologi, deci companiile trebuie să o facă“, spune Bărbuţ.

Iar cei 244.000 de euro din cazul lui Bărbuţ nu sunt o excepţie; Ioan Mezei, director general al Stihl România, spune că reuşeşte să aibă o productivitate de circa 1 milion de euro pe angajat, datorită modelului de management ales şi a organizării proceselor interne. „Muncitorul român este harnic şi implicat, inclusiv în România, dacă mediul de lucru este propice“, spune Mezei.

Productivitatea românului trebuie înţeleasă prin consecinţele ei, explică Mircea Coşea. „Românul are mentalitatea că munca este în interes personal, nu face legătura între interesul personal şi interesul naţional, nu face legătura cu faptul că trăieşte într-o societate în care munca fiecăruia contribuie la bunăstarea tuturor. Nu simte că munca sa face parte dintr-un sistem mai larg, şi de aici tendinţa de a presta muncă la negru, de a fura de unde poate, de a înşela obligaţia pe care o are faţă de locul de muncă pe care îl ocupă. El doreşte să îşi facă treburile lui, fără a înţelege să cedeze o parte din muncă pentru interesul general. Productivitate mai mare înseamnă venituri mai mari şi o viaţă mai bună. Este rău dacă nu înţelegi acest lucru, că productivitatea la locul tău de muncă contează indirect şi mai târziu, şi nu imediat, în viaţa pe care o ai. La noi rezultatul se vrea imediat şi cât mai direct, nu luăm în consideraţie faptul că avem un lanţ de consecinţe. Munca se caracterizează printr-o notă puternică de individualism, nu avem o cultură a unei apartenenţe la un întreg.“

Problema productivităţii mai trebuie privită printr-un aspect, cel al masivei emigraţii a forţei de muncă locale.

Pages: 1 2 3 4 5 6 7

UKRO